După un an de muncă asiduă, dar în care ţi-ai păstrat visele vii, vine şi momentul în care ţi le poţi realiza: vacanţa. Cum te vei deconecta? Ce vei vizita? Cum te vei răsfăţa? Ce vei descoperi de data asta?
Când ţi se pare dificil să-ţi alegi destinaţia de vacanţă, aminteşte-ţi că poate nu destinaţia e atât de importantă, ci drumul, cum ajungi la ea. Iar noi ne-am hotărât: vara asta vom ajunge la destinaţie pe biciclete! :)
Adela, care îmi este cea mai bună prietenă şi totodată soţie, a fost încântată când i-am povestit despre o pistă pentru bicicliști care străbate Austria pe malul Dunării, până în Germania. Aflasem asta cu un an în urmă de la colega Mihaela Masaru (cât îmi plac oamenii pozitivi, care vor să ajute!).
Au urmat câteva zile de scotocit internetul și, pe măsură ce aflam informații noi, creștea și dorința de a fi acolo cât mai repede, de a începe această fabuloasă călătorie.
Traseul ales de noi, de la Viena (Austria) la Passau (Germania) se anunţă unul generos în peisaje pitoreşti, atracţii culturale şi turistice. Se numeşte Donauradweg şi face parte din EuroVelo 6, una dintre cele mai cunoscute rute europene de biciclişti ce leagă Atlantincul de Marea Neagră.
Cei mai mulţi turişti fac acest traseu dinspre vest înspre est, adică de la Passau la Viena pentru că îi ajută relieful (mai mult coboară decât urcă, deşi diferenţele de nivel nu sunt mari), dar şi pentru că aşa este, de obicei, direcţia vântului acolo. Astea sunt şi motivele pentru care, pe mai toate site-urile şi ghidurile turistice, ruta este prezentată de la Passau la Viena.
Pe noi, însă, ne-au provocat exact aceste două elemente de dificultate şi am ales să facem traseul de la Viena la Passau. Cum ar veni, dacă tot urcăm, măcar e contra vântului. Ni s-a părut perfect pentru nişte amatori entuziaşti ca noi! :)
Informaţii utile despre traseu am găsit şi pe blog-ul lui Vlad. Nu-l cunoaştem personal, dar îi urăm viaţă lungă şi să-şi ţină obiceiul de a scrie pe unde se mai plimbă cu bicicleta.
Îi mulţumim, de asemenea, lui Alex de la HyperSport, un tânăr cu spirit de lup bătrân. Sfaturile detaliate pe care ni le-a dat înainte de plecare ne-au ferit ulterior de multe belele.
Am rezervat hotelurile prin booking.com, am montat bicicletele pe maşină şi am plecat spre Viena, locul din care vom începe marea pedalare.
ZIUA 1. DUMINICĂ 5 AUGUST 2012. DE LA VIENA LA MELK (120 km)
Ploaia care a căzut peste Viena toată noaptea ne îngrijorase puţin, însă dimineaţa, când ne-am trezit, soarele era din nou pe cer şi niciun nor nu anunţa că situaţia s-ar putea schimba în cursul zilei. Lăsăm maşina în parcarea subterană a hotelului, ne urcăm pe biciclete încrezători şi plecăm pe la şapte, urmând pista care ne duce înspre Dunăre. Inima începe să-mi bată tot mai tare, suntem în sfârşit acolo unde am visat de câteva luni să fim. Am început! Să pedalezi printre frumuseţile unui oraş superb, ca Viena, într-o dimineaţă de duminică este o adevarată binecuvântare.
Ajungem pe malul drept al Dunării, o admirăm câteva momente, fac prima poză în grabă cu telefonul şi pornim mai departe pe ruta Donauradweg. Avem o distanţă mare de parcurs astăzi.

Ne luăm după indicatoare şi pedalăm, pedalăm, pedalăm.

Ne întâlnim pe pistă şi cu alţi biciclişti: cupluri, grupuri de prieteni, familii cu copii, vârstnici. Toţi se salută între ei şi ce îmi atrage atenţia încă de la început este faptul că toţi au un zâmbet larg pe faţă, sunt relaxaţi şi foarte prietenoşi. În scurt timp ne-am prins şi noi că zâmbetul ăsta e contagios.
Ne oprim să luăm nişte apă şi îl rugăm pe un biciclist mai în vârstă să ne facă o poză.

Pedalăm mai departe cu Dunărea în dreapta noastră şi ne bucurăm de aer proaspăt şi de un peisaj superb. Pe partea stângă trecem, din când în când, pe lângă nişte mici case de vacanţă, care arată ca în poveşti. Pedalatul este o plăcere oricum, dar în acest context este o încântare.

Întâlnim la un moment dat un alt cuplu care se plimba liniştit pe marginea Dunării.

Am pedalat deja 37 km şi am ajuns la Tulln, supranumit şi Oraşul Florilor datorită numărului mare de parcuri şi spaţii verzi.

Ne continuăm drumul alţi kilometri buni prin Niederösterreich (Austria Inferioară). Vântul doar adie şi, deşi urcăm, înclinaţia este mică, ceea ce nu ne solicită mult efort la pedalat.
Întâlnim în drumul nostru câteva sate mici, extrem de cochete, cu case foarte bine întreţinute. Peste tot este foarte curat, iar cam tot ce s-a construit s-a făcut cu bun gust. Pista ne conduce printre lanuri de porumb şi floarea soarelui, prin păduri, apoi din nou pe malul Dunării. Este frumos, frumos, frumos.

La un moment dat vedem din depărtare oraşul Krems, iar asta ne bucură nespus pentru că ştim că partea cu adevărat specială a acestei zilei de-abia de-acum începe. Krems reprezintă poarta de est a uneia dintre cele mai renumite regiuni austriece, Valea Wachau. Este o zonă foarte pitorească, cu multe podgorii şi livezi, sătuce medievale romantice şi castele. Valea Wachau a intrat in patrimoniul mondial UNESCO. Iar pista de biciclişti străbate regiunea chiar prin mijlocul acesteia, un adevărat răsfăţ pentru noi. Mai ales că această zonă se întinde până la Melk, destinaţia noastră de astăzi.

Avem aproape 90 km parcurşi astăzi, efortul fizic se resimte şi suntem înfometaţi. E timpul pentru puţin repaus. În mijlocul acestui paradis, ne oprim în Mautern, un orăşel cochet, cu numai 3500 de locuitori. Aici, într-o curte cu un nuc mare, umbros, descoperim unul dintre restaurantele cu tradiţie din regiune, Landhaus Bacher. Restaurantul aparţine celei supranumite “Grande Dame” a Austriei, d-na Lisl Wagner-Bacher, celebră autoare de cărţi culinare şi deţinătoare a numeroase premii internaţionale. Continuând o tradiţie a familiei începută de părinţii acesteia încă din anii ’50, d-na Wagner-Bacher conduce în prezent restaurantul alături de soţul ei, Klaus, şi de fiicele lor, Christina şi Susanne. Îl au alături pe Head Chef Thomas Dorfer, ce deţine şi titlul de “Chef of the Year” acordat de Gault Millau în 2009. Atmosfera a fost specială, relaxantă, iar servirea mesei, realizată de Christina împreună cu un pluton de chelneri ce s-au perindat pe la masa noastră, a fost un adevărat ritual, povestindu-ne ce conţine şi cum a fost gătit fiecare fel de mâncare adus. Am ales fileul de sole, împrietenit cu muguri de flori capere şi iaurt de flori de soc, sosuri şi alte combinaţii de legume, toate ingredientele bio.  Jocul desăvârşit al aromelor şi al culorilor ne-a luat minţile. Am uitat cum ne cheamă şi de ce venisem acolo. Impecabil. Respect. Restaurant de 2 stele Michelin. Învăţăm din această experienţă cât de importantă este starea de spirit atunci când mănânci!

Am plecat cu 10% mai fericiţi. Ciudat, dar nu ne simţim “grei” după masă, ci relaxaţi, cu bateriile încărcate. Continuăm să pedalăm pe pistă, printre vii, livezi de meri, peri şi caişi.

Ne atrag atenţia ruinele castelului Dürnstein, aflate la 159 m deasupra oraşului. Aflasem că în pivniţa restaurată a acestuia se fac degustări de vinuri, însă timpul nu ne permite să mergem până acolo.

Ne mai oprim din când în când pentru o poză.

Ne întâlnim prin aceste livezi şi cu alţi biciclişti care par la fel de încântaţi ca noi de ceea ce văd.

Trecerea prin paradis ne oferă şi surprize. La un moment dat, indicatoarele ne direcţionează din nou către malul Dunării, unde dăm peste o scurtă zonă aflată în construcţie şi facem un pic de off-road…

Urcarea n-a fost în zadar, imediat regăsim din nou pista asfaltată.

Ne bucurăm de nişte privelişti superbe.

Facem o scurtă oprire în Aggstein, unde după atâta drum şi efort, e uşor să devii puţin erou când apari cu două sticle de apă.
 Ne-am mai tras sufletul, ne-am hidratat şi ne-am continuat drumul.

Urmărim indicatoarele către Melk, destinaţia noastră de astăzi şi pista ne duce pe merginea şoselei, prin padure, apoi din nou pe malul Dunării. Este fantastic, dar oboseala începe să se resimtă.

Bucuria este nespus de mare când ajungem la Melk, după 120 km parcurşi într-o singură zi! Destul de mult, aş zice, pentru doi amatori al căror record anterior nu depăşise 55 km pe zi. Suntem obosiţi, fericiţi, împliniţi.

Încă de la intrarea în oraş remarcăm clădirea impresionantă a abaţiei Melk, situată pe un deal stâncos ce are vedere spre valea pe care tocmai am traversat-o noi astăzi, Wachau. Abaţia a fost înfiinţată în 1089, când Leopold II a oferit unul din castelele sale călugărilor benedictini din Austria. Reprezintă unul dintre cele mai renumite locuri ale creştinismului în Europa. Clădirea baroc a abației, aşa cum o vedem astăzi, a fost construită între 1702-1736 de către arhitectul Jakob Prandtauer. Din păcate n-o putem vizita şi în interior, fiind deschisă publicului până la orele 17:30.

Ne mai regăsim puteri cât să ne plimbăm puţin prin oraş şi mai facem câteva poze de tip “iola”.

Ne oprim pe tarasa restaurantului Madar din centrul oraşului Melk, unde luăm cina şi rememorăm o zi atât de plină. Ne bucurăm că nu a plouat deloc. Hotel. Somn.

ZIUA 2. LUNI, 6 AUGUST 2012. DE LA MELK LA LINZ (120 km)
Efortul depus cu o zi înainte ne-a făcut să avem un somn excelent. Avem puţină febră musculară, dar nu atât cât ne-am fi aşteptat. Am luat micul dejun la hotel, o cafea şi iată-ne gata de drum. Avem astăzi de parcurs încă 120 km, până în Linz.

Părăsim oraşul Melk şi continuăm să mergem pe Donauradweg. Pedalăm contra vântului şi, în plus, astăzi înclinaţia solului e mai mare ca ieri şi se simte.

Peisajul ne mai recompensează efortul din când în când.

Fac poze mai puţine, mă concentrez la pedalat. Următorii 20 km urcăm uşor, dar constant. Nu scăpăm de vânt, care bate tot mai tare din faţă, dar nici nu ne descurajăm.

Urcăm pe un pod cu o privelişte frumoasă şi ne mai tragem sufletul puţin. Indicatorul ne arată că mai avem 12 km până la Ybbs, unde vrem să vizităm Muzeul Bicicletei.

Pista ne conduce din nou pe lângă casele oamenilor, toate foarte bine îngrijite.

Ajungem în Ybbs, un oraş cu 5600 locuitori, cochet, curat. Lângă oraş, râul Ybbs se varsă în Dunăre, ceea ce face zona extrem de atractivă. În Evul Mediu, acest loc a jucat un rol important, întrucât aici se întâlneau principalele căi comerciale.

Suntem ghidaţi de indicatoare inedite către ceea ce ne interesează pe noi, Muzeul Bicicletei, găzduit într-o clădire istorică din centrul oraşului.

Este un muzeu destul de mic, dar foarte bogat şi încărcat. Suntem bucuroşi să reîntâlnim un brand drag nouă, Puch. Cea de-a doua bicicletă a Adelei (evident, lăsată acasă) este un model Puch de prin anii ’70.

Puch este mândria austriecilor, un fel de brand naţional. Bicicletele Puch au început să fie fabricate în 1889 de către industriaşul Johann Puch într-un mic atelier din oraşul Graz. Compania a avut o expansiune destul de rapidă, cu timpul producând şi motociclete şi mopede.

Plecăm din Ybbs ceva mai odihniţi. Nu ştiu cum se face dar, în ciuda faptului că de dimineaţă am mers mai mult contra vântului, acum îmi vine o poftă de pedalat şi profit din plin.

În plus, vântul s-a mai domolit şi pedalatul devine din nou o plăcere. Ne bucurăm din nou de privelişti frumoase. Prindem puteri şi continuăm.

Traversăm Dunărea pe un pod şi continuăm să mergem printr-o nouă zonă cu căsuţe de vacanţă.

Ne continuăm plimbarea cu Dunărea în stânga noastră. Vântul bate mai puţin, însă urcatul nu se opreşte. La un moment dat, suntem anunţaţi printr-un indicator că EuroVelo 6 devine R1, astfel că trebuie să fim atenţi de-acum la indicatoarele care vor avea aceste noi însemne.

Ajungem într-o pădure unde întâlnim un mic râu extrem de interesant. Mai bem o gură de apă şi continuăm.

Trecem pe lângă un lan de porumb interminabil şi, spre “bucuria” noastră, la finalul lui, urcăm din nou un pod.

Ne continuăm drumul şi, la un moment dat, suntem anunţaţi că pista se sfârşeşte temporar.

Pedalăm mai departe pe şosea, în sus.

Imediat după urcarea unui deal care scoate şi sufletul din noi, întâlnim, ca prin minune, un loc de relaxare pentru biciclişti. Aici găsim apă, un punct de informare, hărţi şi pliante. Un repaus binemeritat pe care-l sărbătorim cu câte o îngheţată. Un indicator ne arată că până la Linz, destinaţia noastră de astăzi, mai avem 41 km.

Soarele începe să se ascundă şi ne continuăm plimbarea aşa kilometri buni.

Nori negri încep să se adune şi vântul bate din nou din faţă. Sperăm ca vântul să fie de data asta în avantajul nostru şi să mute norii ăştia în altă parte.

Ajungem într-un colţ de Rai, pe partea dreaptă a pistei dăm peste un camping aşa cum rar am întâlnit. Şi nu ne surprinde atât modul în care este înzestrat campingul cu toate facilităţile (nici nu ne aşteptam să fie altfel aici!), cât mai ales fericirea şi liniştea oamenilor pe care îi întâlnim. Este un camping pentru biciclişti, atât de plin de viaţă şi de bunăstare încât mi-e greu să-mi închipui că oamenii ăştia au vreo grijă de orice fel. Râd, se joacă, se aleargă, adulţi şi copii împreună, parcă lipsiţi de bariere. De altfel, în Austria pot spune că am întâlnit un alt model de familie, mult diferit de ceea ce văd în mod obişnuit în România. Am văzut foarte frecvent pe pista de biciclişti părinţi alături de doi-trei copii pe biciclete, implicându-i în tot ceea ce fac, tratându-i egal, vorbindu-le frumos, ascultându-i şi, mai mult ca orice, se simţea o armonie între ei, o normalitate frumoasă. N-am văzut, de exemplu, niciun părinte certându-şi copilul sau scăpându-i o palmă pe stradă, aşa cum încă mai văd la noi.

Probabil pentru ca ieşirea din paradis să nu fie aşa bruscă, lângă camping întâlnim un “domn” care ne urmărea atent din iarbă.

Norii n-au plecat, aşa cum speram noi, ba, mai mult, temperatura a coborât destul de mult. Nu ne oprim.

În scurt timp începe ploaia, o ploaie cu picături mari şi reci. Ne punem pelerinele şi pedalăm mai departe. Cu o săptămână înainte am urmarit zilnic pe net vremea de pe traseu şi ştim că  este destul de instabilă pe aici. Sperăm ca ploaia să treacă repede.

După norii pe care îi vedem înţelegem însă că nu e o ploaie care va trece într-o jumătate de oră. Dimpotrivă, începe mai tare, iar noi nu ne dăm jos de pe biciclete.

În următorii kilometri parcurşi nu mai pot face poze, ploaia cade peste noi fără încetare. Nu ne descurajăm, ne continuăm drumul, deşi vântul s-a înteţit. Pelerinele rezistă destul de bine până acum.
Se spune că un necaz nu vine niciodată singur. La un moment dat, pista se termină şi un indicator pe care cu greu îl văd prin ploaia deasă, ne arată drumul. Great! Trebuie să urcăm un deal abrupt împărţind şoseaua cu maşinile care circulă cu viteză.
În următoarea scenă iată-ne pedalând în slow motion, având în acelaşi timp patru elemente de dificultate: ploaia abundentă, vântul aprig din faţă, urcarea unui deal interminabil şi maşinile care fug pe lângă noi. Dar cel mai mult ne temem că în curând va apărea al cincilea element: întunericul.
O întreb pe Adela de câteva ori dacă nu vrea să ne oprim, să încercăm să ne adăpostim undeva, dar nici nu vrea să audă. Determinarea ei mă motivează şi pe mine şi pedalez, în gol, mai departe.
După câţiva kilometri, regăsim o pistă pentru biciclişti, însă nu este însoţită de indicatoarele R1 (ciudat!), fapt pentru care ne îndoim că este drumul bun. Este, totuși, singura pistă din zonă, aşa că riscăm şi ne continuăm drumul pe ea. După câteva sute de metri întrezărim o siluetă umană, este o doamnă care alerga cu câinele prin ploaie şi care ne spune că pentru pista Donauradweg trebuie să ne întoarcem acele câteva sute de metri, să trecem căile ferate şi să mergem în dreapta. Îi mulţumim şi ne executăm rapid, însă la locul faptei nu vedem niciun drum în dreapta. Extrem de amabilă, doamna de mai devreme aleargă până la noi, spre bucuria câinelui, şi ne dă indicaţii mai precise. Drumul era, de fapt, o cărăruie pe partea cealaltă a şoselei, care şerpuia discret până intra într-o pădure. Fără indicatoare, fără asfalt.
Îi mulţumim încă o dată în toate limbile pe care ni le amintim (cine ştie unde ajungeam dacă n-o întâlneam!) şi urmăm cărăruia. “Al cincilea element” era tot mai aproape, astfel că drumul prin pădure îl facem pedalând prin semi-întuneric. Ploaia nu s-a oprit o clipă însă, datorită copacilor suntem ceva mai feriţi de vânt. După un kilometru ne întrebăm din nou dacă ăsta e drumul bun. Încep să se aprindă instinctele de supravieţuire: văd că în stânga suntem însoţiţi de un pârâiaş a cărui apă curge în direcţia noastră de mers şi deduc că, cel mai probabil, se varsă în Dunăre, adică acolo unde vrem noi să ajungem. Continuăm să pedalăm prin ploaia deasă şi prin semi-întuneric încă un kilometru, până când ieşim din pădure şi vedem deodată Dunărea mare, neagră, tulbure. Fiind acum în câmp deschis, vântul puternic aproape că ne ia pe sus. Regăsim pista şi, culmea, chiar un indicator R1. Pe asfalt scrie că mai avem 9 km până în Linz, destinația noastră de astăzi. Pedalăm cu forţă contra vântului şi a ploii.
Reuşesc, din mers, să-mi regăsesc telefonul prin buzunare, pare că e ud doar pe o parte şi fac o poză în grabă.

Pedalatul devine tot mai greu, ploaia vine în rafale şi vântul e parcă tot mai puternic. Înaintăm încet kilometru după kilometru, istoviţi de efort.
Singurul loc neatins încă de apă este sub un pod imens care traversează Dunărea, iar singurul loc unde nu bate vântul este după piciorul podului. Aici ne oprim epuizaţi câteva minute să ne tragem sufletul, bem o gură de apă şi mai fac o poză cu telefonul.

Nu ştiu cum, dar cele câteva minute de repaus de sub pod ne dau forţe noi, ne urcăm pe biciclete şi mergem mai departe. Plouă în continuare, dar nu la fel de tare. Vântul, însă, nu s-a oprit deloc.

Întunericul s-a lăsat de tot şi un indicator ne arată că mai avem 4,1 km până în Hauptplatz, piaţa centrală din Linz. Sunt cei mai luuungi 4 kilometri ever.

Iată-ne ajunşi în Hauptplatz, Linz. Ploaia este acum măruntă, dar nu s-a oprit o clipă. Zâmbetul revine, suntem epuizaţi, dar mândri, mulţumiţi că am ajuns cu bine.

Nu cred că m-am mai bucurat niciodată atât de mult la vederea unei piese de mobilier ca acum! Nici măcar când erau reduceri la Ikea.
Un fotoliu moale, relaxant şi, mai ales uscat, mă aştepta în camera de hotel!

ZIUA 3. MARȚI, 7 AUGUST 2012. DE LA LINZ LA PASSAU (101 km)
 
După un somn adânc, odihnitor, mă trezesc pentru câteva secunde pe la 5 cred. Ploua. Nu-mi place, mă culc la loc. Pe la 7, când mă trezesc, soarele era sus pe cer. Varianta asta îmi convine, aşa că mă trezesc de tot.

Pentru a elimina orice dubiu, verific pe două hărţi diferite ultima parte a drumului de ieri şi constat că nu ne rătăcisem deloc, aşa era acel sector de drum, fără pistă specială de biciclete. S-a nimerit, pur şi simplu, să ne apuce ploaia chiar pe acolo.
Luăm micul dejun la hotel, ne ştergem bicicletele de apă şi iată-ne din nou la drum. Suntem impresionaţi de Linz, un oraş deosebit de frumos. Este capitala Austriei Superioare (Oberösterreich), iar în 2009 a fost Capitala Culturală Europeană. Mozart a scris în acest oraş special Simfonia a 36-a, lucrarea fiind astăzi cunoscută ca și Simfonia Linzului.

După ce am traversat Dunărea pe un pod ce are pistă pentru biciclişti, ne continuăm drumul.

La ieşirea din Linz, indicatoare nu mai erau şi nu eram siguri dacă trebuie să mergem în stânga sau în dreapta. Îl întrebăm pe un biciclist între două vârste care e drumul spre Passau, ne arată drumul şi ne întreabă în câte zile vrem să ajungem. “Astăzi vrem să ajungem”, i-am răspuns. Începe să râdă. Ne spune: “Sunt 100 de km, noi acum venim din Passau şi am făcut drumul în 4 zile. N-aveţi cum să faceţi tot drumul într-o zi!”. Ne mai relaxăm. Îi explicăm omului că venim din Viena şi că ieri făcusem 120 km, iar alaltăieri tot 120 km. Se uită cam lung la noi şi ne urează drum bun.

Din Linz, pista pentru biciclişti continuă o vreme pe marginea şoselei. Trecem printr-o mică localitate, Puchenau, apoi pe un pod de lemn, printr-o pădure şi apoi din nou pe lângă nişte case.

Pedalăm din nou cu Dunărea în partea stângă şi ne bucurăm să vedem că astăzi vântul bate foarte încet.

Sper doar ca norii destul izolaţi pe care îi văd pe cer să nu-şi facă vreun sindicat, să nu se regrupeze cumva şi să protesteze cum au făcut cu o seară înainte.

Îmi vine din nou o poftă nebună de pedalat. Ne salutăm cu ceilalţi biciclişti, toată lumea zâmbeşte, toţi par încântaţi de peisaje.

Pista ne duce din nou printre lanuri de porumb şi printre livezi de meri. Trecem rapid prin Feldkirchen, un sat turistic tradiţional deosebit de pitoresc.

Constatăm încă o dată că, în Austria, se pare că şi cele mai mici sate sunt extrem de cochete şi de curate. Am trecut zilele trecute prin localităţi foarte mici, ce nu depăşeau 10 case şi care erau pur şi simplu superbe.

Continuăm să ne plimbăm încântaţi de tot ceea ce ni se arată în faţa ochilor.
Ajungem în Aschach traversând din nou Dunărea pe un pod.

Aschach pare să fie un loc unde fiecare biciclist face o pauză. Aici toate băncuţele de lângă pistă erau pline, la fel şi supermarket-urile. Toţi îşi fac plinul cu apă, se odihnesc, se mai uită pe hărţi. Există, lângă pistă, chiar şi un service pentru biciclete.

De aici mai avem 64 de km până la Passau, în Germania. Ne continuăm drumul prin pădure şi urcăm către o zonă muntoasă. Urmează, de fapt, partea cea mai frumoasă a zilei.

Următoarele câteva zeci de kilometri sunt o adevărată plăcere, cu peisaje fabuloase. Din când în când, pe partea dreaptă vedem castele.

Întâlnim, la un moment dat, o doamnă mai în vârstă cu rucsac în spate, cu care stăm de vorbă câteva minute. Doamna, originară din Germania, face hiking de mulţi ani. Are un zâmbet larg, senin, pare fericită. Străbate zilnic kilomteri întregi pe jos, dintr-un oraş în altul. Ne dă bucuroasă detalii despre drum, o ascult şi sunt fascinat de seninătatea ei. Ne întreabă “Where are you from?”. Îi povestim despre Transalpina şi Transfăgărăşan, despre Transilvania şi Deltă. Ne notăm nişte numere de telefon şi ne urăm drum bun în continuare.

Mai avem 48 km până la Passau şi ne oprim pentru prânz la Donauterrasse am Limes, o pensiune cu mâncare tradiţională austriacă. De pe terasa pensiunii se poate admira Obermühl, un sat aflat pe partea cealaltă a Dunării. După ce am făcut comanda, ospătăriţa vine la masa noastră din nou şi ne spune zâmbind: “V-am auzit că vorbeaţi româneşte, eu sunt din Chişinău”. Ne bucurăm să auzim româneşte după atâtea zile, ne povesteşte că este, de fapt, venită în practică la pensiune şi că este plecată în Austria, la studii, de mai mulţi ani.

După ce mâncăm, ne urcăm din nou pe biciclete şi pornim la drum. Ne-am făcut rezervele de apă pentru că astăzi, cel puţin până aici, nu am întâlnit foarte multe pensiuni de unde să ne aprovizionăm.

Ruta asta este de un pitoresc deosebit. În timp ce mergeam pe bicicletă, am făcut şi un mic film:

La aproximativ jumătatea distanţei dintre Linz şi Passau, Dunărea face o întoarcere de 180 de grade, de la sud-est la nord-est. Acesta este faimosul Schlögener Schlinge, curbură situată pe cursul superior al Dunării, în dreptul localităţii Schlögen. Este o zonă deosebit de frumoasă, o atracţie turistică cunoscută în Europa. De aici am luat un mic feribot special pentru biciclete şi am traversat Dunărea pe malul celălalt.

Cu Dunărea în partea stângă de data asta, continuăm să pedalăm şi să admirăm peisajul. Nu ne simţim deloc obosiţi, iar vântul astăzi nu bate aproape deloc.

Ceea ce vedeţi în imaginea de mai jos este graniţa dintre Austria şi Germania, care se rezumă doar la un indicator şi o cameră video, probabil oprită.

Continuăm să pedalăm, de data asta prin Germania, urcând uşor, uşor, spre Passau.

La un moment dat, pista de biciclişti se termină şi un indicator ne arată că trebuie să mergem iarăşi pe lângă maşini, pe şosea.

Obişnuiţi fiind din Austria să zâmbim şi să ne salutăm cu toţi, pe pista din Germania am constatat că ceilalţi biciclişti întâlniţi tresăreau cam surprinşi când îi salutam. Alte locuri, alte obiceiuri.
De la Obernzell avem din nou pistă care, până la Passau, este numai pe lângă şoseaua cu maşini, cu Dunărea în stânga noastră.

Urcăm constant, iar aici, începem, pentru prima oară astăzi, să ne simţim obosiţi. Mai avem aproximativ 10 km până în Passau.

Începem să vedem oraşul din depărtare şi pedalăm cu ultimele forţe rămase. Pe măsură ce ne apropiem, vedem cât de frumos este Passau.

Şi iată că am ajuns, în sfârşit, la destinaţie! Trei zile de pedalat de dimineaţa până seara! 341 km!

Oraşul Passau, aflat în Bavaria, mai este denumit şi „Orașul celor trei râuri” (Dreiflüssestadt) pentru că aici se întâlnesc: Dunărea, Inn și Ilz. Inn-ul, care vine din Alpi, are culoarea verde, Dunărea este albastră, iar Ilz-ul care vine dintr-un ținut mlăștinos are culoarea neagră. Este un oraş superb, cu multe magazine mici ce vând produse hand-made şi străduţe pietruite, întortocheate şi clădiri frumoase. Este un oraş care, cu siguranţă, merită vizitat. Ne bucurăm nespus că, la finalul călătoriei noastre pe biciclete, ne aşteaptă această bijuterie de oraş!

De-a lungul timpului, oraşul a avut însă şi foarte multe probleme. Aflându-se la întâlnirea a trei râuri, apa s-a revărsat de multe ori în oraş. Aceste momente au fost consemnate pe turnul din centrul oraşului. Clădirea din dreapta turnului, adăposteşte hotelul în care am stat, Wilder Mann, şi totodată Muzeul de Stilcă.

Suntem în Germania, deci cum putem sărbători mai bine cei 341 km parcurşi pe bicicletă, decât cu nişte beri locale? Acestea sunt, de altfel, şi singurele beri pe care le-am băut în călătoria noastră.

Senzaţia pe care o ai după o astfel de tură nu poate fi descrisă în cuvinte. Te simţi “plin”, încărcat pozitiv, mândru.

A doua zi am plecat amândoi cu trenul din Passau. Distanţa pe care am facut-o cu bicicletele în 3 zile am parcurs-o înapoi cu trenul în doar trei ore şi jumătate. Am avut vagon special pentru biciclete. În gara Wels, unde am schimbat trenul, am avut lift special pentru biciclete pentru transferul de pe un peron pe altul. În următorul tren, am avut, de asemenea, compartiment pentru biciclete. Şi toate astea pentru ca noi să depunem cât mai puţin efort, să ne simţim cât mai confortabil.
Probabil de la prea mult pedalat, circulaţia mi s-a îmbunătăţit, că incep să-mi circule ganduri prin cap: când vom avea şi noi, în România, toate astea?
Ne-am petrecut următoarele zile la Viena, unde ne-au interesat cel mai mult Festivalul de Film şi Muzeul Sigmund Freud. Am plecat apoi la Bratislava, unde ne-au atras Muzeul Istoriei Oraşului şi Muzeul Muzicii.
Am face-o din nou? :) Sigur că da!

 

341 km cu bicicleta pe malul Dunării din Viena în Passau

16 thoughts on “341 km cu bicicleta pe malul Dunării din Viena în Passau

  • 21/08/2012 at 07:44
    Permalink

    Gabi, continui sa ma inspiri! Iti multumesc pentru aceasta poveste despre curaj si perseverenta!

    Reply
    • 21/08/2012 at 10:35
      Permalink

      Ciprian M., mă bucur să aud asta! Poate începi să-ți planifici ruta, ce zici? :)

      Reply
  • 21/08/2012 at 10:31
    Permalink

    Merci, Anca! Chiar a fost! :)

    Reply
  • 21/08/2012 at 10:31
    Permalink

    Multumesc, Marius76!

    Reply
  • 21/08/2012 at 10:33
    Permalink

    Mulțumim, Lala! Mă bucur că i-au venit idei! :) Ușor n-a fost întotdeauna (vezi ziua a doua!), dar cu siguranță a meritat! :)

    Reply
  • 22/08/2012 at 13:11
    Permalink

    Mireille L, mulțumim!

    Reply
  • 22/08/2012 at 13:13
    Permalink

    Odi, toată lumea știe, Cohen meserie! :) Bine ai venit în echipă!

    Reply
  • 22/08/2012 at 13:55
    Permalink

    Vlad, îți mulțumim încă o dată pentru informațiile postate pe blog-ul tău. Nici nu știi cât de mult ajută. Am fi vrut, într-adevăr, să facem data viitoare și bucata Donaueschingen – Passau, însă am văzut că în Germania pistele nu par la fel de bune ca în Austria – cel puțin asta e impresia pe care ne-a lăsat-o pista de la granița până la Passau. Te rog să ne lămurești tu în privința asta. O posibilă alternativă ar fi tot în Austria, Salzkammergut Radweg. Rămâne de văzut. Până una alta, mai intrăm pe blogul tău ca să ne inspirăm pentru rute în țară. :)

    Reply
  • 24/08/2012 at 09:51
    Permalink

    M-ai convins :) incep antrenamentul si la anul..iti urmez pasii :)

    Reply
    • 24/08/2012 at 10:24
      Permalink

      Ar fi frumos, nu? :) Oricum, dacă faci traseul ăsta, îți recomand să-l faci invers, adica de la Passau la Viena. Am explicat în articol de ce.

      Reply
      • 24/08/2012 at 13:57
        Permalink

        da, am citit cu mare atentie :) asa voi face :)
        multumesc pentru inspiratie :)

        Reply
  • 26/08/2016 at 08:23
    Permalink

    Ciao,

    Felicitari pt tura asta solicitanta. Nu-i tocmai usor sa dai la pedale peste 100 km zilnic :)
    Eu vreau sa fac invers, de la Passau la Viena, ca na…coborare :))
    Intrebare: pe toata lungimea asta e asfalt? Eu vreu sa ma duc cu un MTB si am roti de offroad si de asfalt si dc e pista asfaltata 100% le-as lasa pe alea de asfalt ca sa nu le uzez degeaba si sa am frecare aiurea cu alea de offroad.

    Reply
    • 26/08/2016 at 12:25
      Permalink

      Hello, multumesc pentru vizita pe blog. Da, e mai bine sa faci tura de la Passau la Vienna, inclinatia te va ajuta. Este asfalt pe tot traseul, cu foarte mici exceptii, sunt cateva bucati scurte cu macadam. Merita sa-ti pui anvelopele de asfalt pentru ca, pe distante lungi, daca mergi cu cele de MTB vei depune mai mult efort. Have fun! Bucura-te de tura! ;)

      Reply
      • 26/08/2016 at 12:38
        Permalink

        Inca ceva, nu se prea intelege pe care parte al Dunarii ai fost? Din ce apare pe harti este traseu pe ambele maluri, sau cel putin o parte din el. Ai un traseu GPS cu traseul parcurs de tine?
        Eu am gasit asta: http://www.gpsies.com/map.do?fileId=zyindipcvjcgtnnf
        Traseul acesta, de exemplu, merge pe malul stang in zona Passau, dar pe harti apare ca ar fi si pe celalalt mal.

        Reply
        • 26/08/2016 at 12:46
          Permalink

          Noi am facut tura in 2012 si la momentul acela nu aveam GPS-ul pe bicicleta – a fost chiar mai interesant asa! Am mers atunci cand pe un mal, cand pe altul, nu-ti face griji, te duce pista oricum… sunt indicatoare pe tot traseul…

          Reply
  • 13/09/2016 at 15:25
    Permalink

    Salut,

    Multumesc pt informatii, ne gandim si noi sa facem tura asta la anul.
    Te rog ajuta-ma cu cateva informatii legate de logistica:

    1. Pana la Viena ati fost cu bitzele pe masina?
    2. Este tren direct Viena – Passau ? ( adica perechea celui cu care ati venit, ca voi ati fost pe traseu invers) sau se face “din bucati”? daca da, care ar fi punctele de hop on-hop off?
    3. Ce locatii pt dormit ati avut? Imi poti trimite ceva link-uri cu ele?
    4. cam cati km pe zi pot fi facuti daca ai in trupa si copii de 10-14 ani? ( sa zicem semiantrenati)
    5. Aveti o lista cu lucruri care ar fiost nevoie sa le aveti si una cu ce ar fi trebuit sa le aveti?

    Multumesc si sper sa putem tine legatura

    Bogdan

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *